Pantofii lăcuiți

Pantofii lăcuiți

Totul începe cu durerea de picioare a bunicii. Cu tălpile inflamate de la munca pe câmp timp de o viața întreagă, bunica pășește ușor și tremurat spre copiii și nepoții cărora le-a dat viață, privindu-i cu ochi umezi și drăgăstoși. Vine de departe, din Siberia, din vremurile cu război zgomotos, în care a trebuit să-și înghită de multe ori lacrimile foametei.

Nu are bogății, nici moșteniri, și nici bani, dar nu vine niciodată cu mâinile goale. În mâini strânge un coș cu de-ale gurii: plăcinte și pâine proaspăt coaptă, ruptă cu mâna și învelită strâns într-un ștergar de bucătărie. Toate învățămintele simple, în limba ei caldă, veche și prețioasă, pe care ni le amintim prea târziu.

`Maică, ia-o tu înainte, că eu merg mai încet.`

Și noi, cuminți, o lăsăm să rămâna în spate și să meargă în ritmul ei. O privim cum ușor-ușor se îndepărtează, șchiopătând, spre lumină, și plângem.

Apoi vine durerea de picioare a mamei. Durerea nașterii, implantată adânc în tendoanele ei, care coboară spre membre. Durerea de a duce în spate greutatea familiei și a dragostei necondiționate de mamă ce va fi părăsită, negreșit, într-o zi.

Mama își va învața copiii să se rostogolească, să meargă, apoi să fugă, în ce direcție vor ei. Laptele ei le va mângâia fața și le va da liniște, la orice vârsta. Ea va păli, dar va rămâne luminoasă atâta timp cât ei o vor bucura cu lumina lor.

`Mamă, să te știu fericit. Atâta îmi doresc.`

Durerea de picioare a celui nou venit pe lume. Durerea gravitației, a primilor pași pe o planetă plină de boli, războaie și suferință. Durerea durerilor lumii, apăsând nemilos pe piciorușele sale de nou-născut, strivindu-i visele copilului divin.

Primul plânset de la durerea lumii în care vine:

`De ce să mă mai nasc în lumea asta nemiloasă, dacă nu am puterea să o schimb?`

Și totuși, se naște.

`Mami, vreau și eu pantofiori ca fetițele de la grădiniță`, spune ea, in limba ei de lapte și miere. Și îi cumperi pantofiorii aceia lăcuiți, roșii, cu barete.

Durerea primilor pantofi, care o strâng.

`Mami, vreau să mă descalț`, și plânge.

Și o descalți, dar știi că va trebui să-i pui la loc pantofii, mâine. Te simți ca un clovn neputincios pentru că ești doar o rotiță în mecanismul timpului, ce te-a făcut și pe tine să porți aceiași pantofiori de lac. Plângi și tu, pe dinăuntru, căci știi că acesta e momentul când feminitatea atârnă greu deasupra ei, și nu e decât începutul tuturor durerilor.

Durerea primului ciclu.

Durerea primelor tocuri.

Durerea primei lovituri la sâni.

Durerea ruperii de la cuibul părintesc.

Durerea primului drum greșit.

Durerea dragostei pentru un om care îi provoacă durere.

Durerea primei sarcine prierdute.

Durerea primului părinte pierdut.

Durerea primei nașteri.

Durerea de mamă.

Durerea de bunică.

Durerea de a șchiopăta spre lumină,

în timp ce oamenii dragi ție o iau înainte.

`Lasă mami, că o să-i lărgim cu spirt și nu o să mai doară așa.`

Dar TU ȘTII că nu poți lărgi cu spirt lumea din jurul ei, ca să n-o mai strângă, nu-i așa?

Lumea e un pantof lăcuit, care ne strânge.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *