Femeie de 30 ani

Femeie de 30 ani

Port tot mai puțin make-up, deși stau la fel de mult să mă privesc în oglindă dimineața. Îmi place tot mai puțin fondul de ten care acoperă și tot mai mult rimelul și balsamul de buze. Am observat că atunci când sunt fericită, fața mea luminează. Nu am nevoie de fard iluminator ca să simulez fericirea.

Port tot mai des parul meu aranjat natural, adică ondulat. Mi-l usuc cu capul în jos (câteodată lumea e mai frumoasă văzută așa) și ies din casă. Pentru că asta sunt eu, câteodată ciufulită, haotică, zăpacită. Aș putea să-mi fac parul drept de păpușă, să-mi pun gene false, să-mi înjectez botox în față și să merg frumos pe stradă, să vă mint și să vă seduc, dar aceea nu voi fi eu. Va fi o siluetă copiată și decupată din reviste, cum sunt deja prea multe în jurul meu. Nu mai văd prea multe femei cu personalitate, văd standarde comune: buze mari, păr lung, expresie mirată, pomeți injectați, sâni umflați, picioare slabe. Farmecul personal nu poate fi introdus cu bisturiul, oricât ai încerca.

Mă obosesc oamenii care văd lumea prin lentila unui telefon. Am văzut 31 țări la 30 ani și 10 luni și abia aștept să văd ce mai urmează să descopăr. Mi-am dat seama că în momentele de maximă fericire, nu scot telefonul să fac poze. Mă opresc și mă înrădăcinez acolo, ca să țin minte pentru totdeauna acel apus, acele ruine romane sau o seara de tobe și dans african tradițional. Ca să le trec prin mine, nu ca să le arăt altora apoi. Și… ce să vezi? Imaginea îmi rămâne împregnată pentru totdeauna pe retină, cu tot cu gust, miros și senzații, mai mult decât orice poză. Devine parte din mine.

Îmi iubesc tot mai mult gropița din obrazul stâng și primele riduri ce mi-au aparut de la râs prea mult. Râs prea tare. Râs cu lacrimi. Râs cu gura până la urechi, cum se zice că “nu-i stă bine unei domnișoare”. Dar asta sunt eu, unii se vor indragosti de râsul meu zgomotos și alții o să-l considere enervant. Ridurile de pe frunte n-o să dispară, așa cum nici grijile n-o sa dispară, vreodată. Trebuie să învăț să trăiesc cu acele linii de pe frunte, așa cum invat sa trăiesc cu grijile.

Am șuvițe mov, culoarea înțelepciunii. Nu că aș fi mai înțeleaptă, dar îmi doresc să fiu. Iar în drumul meu spre înțelepciune vreau să îmi trec pensula prin toate culorile curcubeului. Încă mi-e frică de verde și încă mă sperie, dar asta e lecția mea de viață.

Vreau să mă înfrupt din viață ca dintr-un cornet cu înghețată de căpșuni: știu că se va termina, dar asta nu mă face s-o mănânc cu mai puțină poftă. Vreau ca toate experiențele, dar în special ceea ce rămâne la sfârșit, vârful cel mai gustos al cornetului, să-l împart cu jumătatea mea.

”Fericirea trăiește în spații mici” (căutați cartea)… și luminoase. Casa mea e sufletul meu, acolo voi crea cât mai multa lumină, curățenie și echilibru. Acolo va intra doar cel care știe să se descalțe de negativism la intrare.

Cumpăr tot mai puțin nou și tot mai mult vintage. Nu mai pot să port și să văd atâta ”producție în masă”, același tricou pe toate femeile de pe stradă. Haine fără poveste și fără personalitate. Dacă nu îmi transmite ceva o haina, o pereche de cercei, daca nu ma indragostesc de ei la prima vedere, cel mai probabil îmi pot continua existența și fără ei.

La fel și cu oamenii pe care îi întâlnesc în drum. Nu mai pierd timp pe oameni care nu mă învață nimic, pentru că cel mai probabil nici ei nu învață nimic de la mine. Iar viața poate dura încă o zi sau încă 50 de ani. De ce aș risca să pierd o secundă din ea?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *